Zidurile vechiului castel Alden Biesen din Belgia găzduiesc astăzi, 12 februarie 2026, o dezbatere care va defini conturul economic al Europei pentru următorul deceniu. Într-un summit informal, dar crucial, liderii celor 27 de state membre se confruntă cu o întrebare fundamentală: cât de departe este dispusă Uniunea Europeană să meargă pentru a-și proteja industria și a-și recâștiga competitivitatea pierdută? Pe masă se află o propunere controversată, susținută vocal de Franța, cunoscută sub numele de „Buy European”. O idee simplă în aparență, dar cu implicații profunde. Concret, se dorește favorizarea companiilor europene în achizițiile publice din sectoare strategice, precum tehnologia verde, apărarea, digitalul sau industria farmaceutică.
Discuția nu apare într-un vid. Ea este răspunsul direct și poate tardiv al unei Europe care se simte prinsă la mijloc. Pe de o parte, Statele Unite, cu al lor masiv Inflation Reduction Act (IRA), un pachet de subvenții de sute de miliarde de dolari care favorizează producția locală și atrage investițiile ca un magnet. Pe de altă parte, China, un competitor care nu mai mizează doar pe costuri reduse, ci a devenit un lider tehnologic în multe domenii, de la panouri solare la vehicule electrice, și care nu ezită să folosească dependențele economice ca armă geopolitică. În acest context, naivitatea nu mai este o opțiune. Sau cel puțin așa susține tabăra franceză.
Axa Paris-Berlin și fisurile din frontul comun
Președintele francez, Emmanuel Macron, a fost cel mai explicit susținător al acestei noi abordări. Într-un interviu recent acordat mai multor publicații europene, acesta a avertizat că, fără investiții masive și o strategie clară, Europa riscă să fie „măturată” de competiția globală. El numește această politică o „preferință europeană”, un scut defensiv necesar în fața unor competitori care „nu mai respectă regulile”. Comisarul european pentru industrie, francezul Stéphane Séjourné, a întărit acest mesaj, declarând că fără o politică industrială ambițioasă, economia europeană este sortită să devină „doar un teren de joacă pentru concurenții săi”. O declarație semnată de peste 1.100 de lideri de afaceri din industrii cheie, precum oțelul sau farmaceuticele, a susținut acest apel, semnalând o presiune tot mai mare din partea sectorului privat.
Dar unde se termină protecția legitimă și unde începe protecționismul dăunător? Aceasta este întrebarea care divizează profund Uniunea. Un bloc de state nordice, printre care Suedia, Olanda și țările baltice, se opun vehement. Premierul suedez, Ulf Kristersson, și-a exprimat scepticismul, temându-se că o „Europă fortăreață” ar fi, în cele din urmă, o Europă mai săracă. Aceste țări, cu economii deschise și puternic orientate spre export, avertizează că o astfel de politică ar putea duce la un „coșmar birocratic”, ar descuraja investițiile străine, ar crește prețurile în achizițiile publice și, în final, ar submina însăși competitivitatea pe care încearcă să o protejeze. Chiar și președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a admis că este o „linie fină de pășit”, subliniind că orice măsură trebuie să fie conformă cu obligațiile internaționale ale UE.
Costul dependenței: Cifrele care nu mint
Argumentele pentru o politică industrială mai robustă sunt susținute de date concrete. Europa se confruntă cu o dependență strategică periculoasă, în special față de China. Un raport recent al Curții de Conturi Europene arată că UE importă din China 97% din necesarul de magneziu și controlează 74% din pământurile rare esențiale pentru magneții permanenți folosiți în turbine eoliene și motoare electrice. Turcia furnizează 99% din borul pentru panouri solare, iar Chile este sursa principală de litiu pentru baterii. Această vulnerabilitate a fost expusă brutal mai întâi de pandemie, care a rupt lanțurile de aprovizionare, și apoi de războiul din Ucraina, care a demonstrat cum dependența energetică de Rusia poate fi transformată într-o armă.
Competitivitatea este o altă durere de cap majoră. Prețurile la energie în Europa, semnificativ mai mari decât în SUA și China, sufocă industria, după cum au avertizat recent cancelarul Austriei și liderii mediului de afaceri. În timp ce economia Chinei a depășit-o pe cea a UE la începutul anilor 2020, decalajul față de SUA, care în perioada 2007-2011 fusese recuperat, s-a adâncit din nou. Rapoartele elaborate de foștii premieri italieni Mario Draghi și Enrico Letta, care stau la baza discuțiilor de la summit, subliniază urgența unor reforme structurale pentru a debloca potențialul pieței unice și a acoperi un deficit anual de investiții estimat la sute de miliarde de euro.
Apărarea și tehnologia verde: Primele fronturi ale noii politici industriale
Două sectoare par a fi în centrul acestei noi strategii: apărarea și tehnologiile curate. Războiul de la granița Uniunii a evidențiat fragmentarea și subfinanțarea industriei europene de apărare. Ideea unei preferințe europene în achizițiile militare nu este nouă, dar a căpătat o nouă urgență. Comisia Europeană a propus deja programe precum EDIP (Programul privind industria europeană de apărare) și SAFE (Security Action for Europe) pentru a stimula investițiile și achizițiile comune. România, de exemplu, urmează să acceseze fonduri semnificative prin SAFE pentru a finanța proiecte de înzestrare. Logica este simplă: banii contribuabililor europeni ar trebui să întărească baza industrială și tehnologică de apărare a Europei, nu pe cea a unor state terțe. Dar, atâta timp cât NATO și, implicit, SUA rămân principalul garant al securității pentru majoritatea statelor membre, un „Buy European” strict în apărare este greu de implementat și politic, și practic.
În domeniul tehnologiei verzi, lupta este la fel de acerbă. Inflation Reduction Act al SUA oferă subvenții directe și simple, sub formă de credite fiscale, pentru companiile care investesc în producția de tehnologii curate pe teritoriul american. Criticii europeni spun că aceste măsuri sunt discriminatorii și încalcă regulile Organizației Mondiale a Comerțului. Ca răspuns, UE a lansat propriile inițiative, precum Net-Zero Industry Act și a relaxat regulile privind ajutoarele de stat, dar mecanismele europene sunt adesea percepute ca fiind mai lente și mai birocratice. Propunerile aflate acum în discuție, sub umbrela „Industrial Accelerator Act”, ar putea introduce praguri obligatorii de componente europene pentru produse precum panourile solare sau bateriile, o măsură inspirată direct de politicile industriale ale Chinei.
Ce înseamnă pentru România?
Pentru o țară ca România, implicațiile sunt complexe și ambivalente. Pe de o parte, o politică „Buy European” ar putea crea oportunități uriașe. Ar putea stimula relocarea unor capacități de producție din Asia în Europa de Est, inclusiv în România, pentru a scurta lanțurile de aprovizionare și a respecta noile cerințe de conținut local. Fondurile europene direcționate către industria de apărare sau cea verde ar putea alimenta dezvoltarea unor noi sectoare industriale și crearea de locuri de muncă înalt calificate. Integrarea în lanțurile valorice europene ar deveni nu doar un avantaj, ci o necesitate strategică.
Pe de altă parte, există riscuri semnificative. O creștere a protecționismului la nivelul UE ar putea afecta negativ companiile românești care depind de componente sau materii prime din afara Uniunii, crescând costurile de producție. De asemenea, există pericolul ca relaxarea regulilor privind ajutoarele de stat să favorizeze marile economii, precum Germania și Franța, care au o capacitate bugetară mult mai mare de a-și subvenționa campionii naționali, creând astfel distorsiuni în interiorul pieței unice și marginalizând economiile mai mici. Echilibrul va fi greu de găsit.
Liderii europeni părăsesc castelul din Belgia fără decizii formale, acesta fiind un summit informal. Dar direcția de deplasare este clară. Europa se îndepărtează de deceniile de credință aproape neclintită în piața liberă și globalizarea fără reguli. Confruntată cu o lume mai dură, Uniunea își redescoperă instinctul de conservare și încearcă să își construiască o „suveranitate economică”. Întrebarea nu mai este dacă UE va adopta o politică industrială mai intervenționistă, ci cât de departe va merge pe acest drum. Găsirea echilibrului corect între protejarea industriilor strategice și menținerea unei economii deschise și competitive va fi cea mai mare provocare a următorilor ani. Iar de succesul acestui demers depinde dacă Europa va rămâne un actor economic relevant la nivel global sau va deveni, treptat, irelevantă.
