Veste tristă pentru fanii Grateful Dead: Bob Weir, unul dintre fondatorii trupei și un pilon al ei, a murit la vârsta de 78 de ani, după cum a anunțat The Guardian. Weir nu era doar un chitarist talentat, ci și un compozitor important și cel care a vegheat asupra moștenirii muzicale a trupei.
Influența jazz și rolul crucial în Grateful Dead
Stilul lui Weir la chitară ritmică, cu influențe clare din jazz, a fost un element-cheie în sunetul inconfundabil al Grateful Dead. Modul lui unic de a aborda instrumentul completa perfect solo-urile lui Jerry Garcia și liniile de bas ale lui Phil Lesh. Weir a descris legătura specială dintre membrii trupei ca fiind „un sentiment împletit de intuiție”, format în timpul concertelor psihedelice din 1965 și 1966, la evenimentele lui Ken Kesey. Cine ar fi crezut că niște concerte pe LSD pot da naștere unei asemenea legende?
Weir avea mâini mari, ceea ce-i permitea să cânte acorduri pe care mulți alți chitariști nu le puteau prinde. În plus, a devenit rapid, după Garcia, principalul compozitor al trupei. A contribuit cu două piese memorabile de pe albumul „Anthem of the Sun” din 1968: „Born Cross-Eyed” și secțiunea „The Faster We Go, the Rounder We Get” din „That’s It for the Other One”, cunoscută mai târziu ca „The Other One”, o piesă nelipsită din concertele live ale trupei.
Compoziții memorabile și evoluția muzicală
Încurajat de tranziția trupei de la muzica psihedelică la un stil Americana cu influențe country, Weir a început să compună într-un ritm susținut la începutul anilor ’70, inițial cu Robert Hunter, textierul lui Garcia, iar mai târziu cu un prieten vechi de școală, John Perry Barlow. A scris balade melancolice precum „Jack Straw”, „Looks Like Rain” și „Black Throated Wind”, ultimele două fiind prezente pe albumul său solo din 1972, „Ace”. A compus, de asemenea, funk distorsionat, cum se aude în „The Music Never Stopped”, sau epopei muzicale complexe, precum „Weather Report Suite”, care ocupa o parte importantă din partea a doua a albumului „Wake of the Flood” din 1973.
Specialitatea lui Weir era rock and roll-ul energic, care însă nu era niciodată atât de simplu pe cât părea la prima ascultare: „Playing in the Band”, „Sugar Magnolia”, „One More Saturday Night”, „Estimated Prophet”.
Weir, o piesă de rezistență în Grateful Dead
Weir a fost esențial pentru Grateful Dead, mai ales când Garcia s-a afundat în consumul de heroină în anii ’80, o dependență care afecta vizibil prestațiile sale. Weir a rămas o figură atipică în trupă. Era singurul sex-simbol dintr-o trupă care nu acorda nicio atenție imaginii. A renunțat la LSD în 1966, considerând că a învățat tot ce putea din experiența psihedelică. Cât de mulți artiști pot spune asta?
Deși era îngrozit de venerația fanilor obsesivi ai Grateful Dead, Weir era singurul membru care părea interesat de succesul comercial. Albumul său solo din 1978, „Heaven Help the Fool”, a fost o încercare conștientă de a face rock mainstream, chiar dacă cu o ironie subtilă. Muzica pe care a creat-o cu proiectul său secundar din anii ’80, Bobby and the Midnites, a fost mult mai accesibilă decât cea a Grateful Dead.
Impactul morții lui Garcia și moștenirea Grateful Dead
Weir a fost devastat de moartea lui Garcia în 1995, după cum a observat Robert Hunter. Fără influența lui Garcia, membrii supraviețuitori au intrat rapid în dezacorduri. La sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000, diverse configurații s-au reunit și au cântat live sub numele de The Other Ones sau Furthur, dar reuniunile au fost întrerupte de perioade de certuri publice. Se pare că moștenirea Grateful Dead era greu de purtat.
Weir și-a revenit, rezolvându-și problemele de spate cu un program de exerciții și o operație la gât. Membrii supraviețuitori ai Grateful Dead s-au reunit pentru ultima oară, pentru spectacolele „Fare Thee Well” din 2015, la cea de-a 50-a aniversare a trupei. Weir s-a reinventat ca principal custode al moștenirii lor.
Colaborări surprinzătoare și proiecte recente
Înainte de spectacolele „Fare Thee Well”, Weir și-a transformat prietenia cu trupa indie The National în „Day of the Dead”, un set vast de tributuri curatoriat de Aaron și Bryce Dessner de la The National, care a demonstrat influența Grateful Dead asupra alt-rock-ului contemporan. Printre colaboratori s-au numărat The War on Drugs, Bonnie „Prince” Billy, The Flaming Lips, Perfume Genius, Courtney Barnett, Anohni, Kurt Vile, Unknown Mortal Orchestra și Sharon Van Etten. Weir a apărut de două ori, cântând cu The National și Wilco.
O întâlnire întâmplătoare cu un alt fan mai tânăr al Dead, cântărețul și compozitorul John Mayer, a dus la formarea Dead & Company, cu bateriștii gemeni ai Grateful Dead, Bill Kreutzmann și Mickey Hart, în 2015. Au avut un succes uimitor. În 2021, Dead & Company a fost al cincilea artist cu cele mai mari încasări din turnee în America. Turneul lor din 2023 a generat încasări de 115 milioane de dolari. În anul următor, au lansat Dead Forever, o rezidență la Sphere din Las Vegas, care a devenit una dintre cele mai de succes rezidențe de concerte din istoria rock-ului.
Între timp, Weir a condus Wolf Bros, care a reinventat Grateful Dead și creațiile solo ale lui Weir în stiluri reduse și mai grandioase. În 2022, Wolf Bros a interpretat cântece de pe albumul „Ace” din 1972 cu acompaniament de coarde și alamă, fiind aclamat de critici. În iunie anul trecut, au apărut la Royal Albert Hall cu Royal Philharmonic Concert Orchestra. Două luni mai târziu, Weir a susținut ultimul său spectacol live: a fost cea de-a 60-a aniversare a Grateful Dead, iar Dead & Company au susținut trei spectacole în Golden Gate Park din San Francisco, unde Grateful Dead au cântat de nenumărate ori din anii ’60 încoace.
Weir a scris în program că 60 de ani de Grateful Dead „pare un început foarte bun” și, bolnav sau nu, cu siguranță credea asta. Cu câțiva ani înainte, el a susținut că a avut o viziune asupra Dead & Company nu ca o trupă, ci ca ceva etern. Îi vedea cântând live, cu mult după moartea sa și a celorlalți membri supraviețuitori ai Grateful Dead: „John [Mayer] era aproape complet grizonat… erau tipi mai tineri care dețineau controlul, cântând cu foc și aplomb”. Poate, a sugerat el, va exista o versiune a Dead & Company care va menține moștenirea vie în „200 sau 300 de ani”, asigurându-se că – după cum a cântat el odată – muzica nu se va opri niciodată. „The Kid” a făcut o treabă bună.
