O teză tranșantă zguduie peisajul public: „nimic nu ne obligă să fim tâmpiți”. Afirmația vine într-un context în care imbecilitatea pare să fi devenit o modă în România, potențată de o agresivitate fără precedent pe rețelele sociale, iar discursul politic global a atins un nivel alarmant de simplist.
Epoca de aur a mitocanilor
La o primă vedere, am putea crede că totul se rezumă la lipsa de informație. Lucrurile stau însă puțin diferit. Există o distincție clară: „idioții nu știu, nu înțeleg, nu pot înțelege”. Pe de altă parte, „imbecilii înțeleg, dar nu le pasă”. Aceștia din urmă sunt comparați cu „rinocerii lui Ionescu/Ionesco”.
Și se pare că în țara noastră, fenomenul a luat amploare. „În România, mă tem că imbecilitatea a devenit o modă.” E drept că mediul online a contribuit masiv la asta. „Genuina prostie e potențată și de o agresivitate de neam prost, stimulată de rețelele sociale unde poți să urli orice fără consecințe.”
Așa s-a ajuns în „epoca de aur a mitocanilor”.
O situație paradoxală, fiindcă „nici în comuna primitivă nu puteai avea un așa comportament. Consecințele existau. Acum…Totuși!”
O societate fără memorie
Iar această tendință este alimentată de un fenomen și mai periculos: amnezia istorică. „Nimic nu ne obligă să existăm fără memorie”, se trage un semnal de alarmă. Chiar am uitat atât de repede ororile secolului trecut? Suntem îndemnați „să uităm ororile secolului al XX-lea, dacă mai mult nu putem să ne întoarcem în timp”.
Pe listă se află evenimente care au marcat definitiv umanitatea. „Nimic nu ne obligă să uităm Gulagul, Holocaustul, Hiroshima și lagărele comunismului românesc.” A uita este, în acest caz, „alegerea noastră, mai exact alegerea greșită și tragică”.
Memoria selectivă se aplică și istoriei naționale. „Nimic nu ne obligă să nu știm sau să nu aflăm crimele comise de Securitate, care n-a fost un instrument patriotic, ci miliția personală a unui tiran.” Refuzul de a cunoaște și de a înțelege duce la o singură destinație. „Aceasta este calea sigură către o minte încuiată și o societate subdezvoltată economic, moral și cultural.”
Bufonul portocaliu și criminalul de copii
Dar poate cel mai vizibil simptom al acestei degradări se vede în discursul politic internațional. Nu mai e nevoie de nuanțe, de argumente complexe. „Nimic nu ne obligă să ne uităm în gura cu o mie de cuvinte a lui Trump.” Fostul președinte american este descris fără menajamente: „Discursul politic a coborât la nivelul de școlar de clasa a treia, rămas repetent de două ori, al acestui sinistru bufon portocaliu.”
Numai că alternativa nu este nici ea una acceptabilă. „Iar alternativa nu e criminalul în serie de copii Putin.” Soluția reală, se arată, stă în cu totul altă parte. „Alternativa sunt liderii educați și liderele inteligente și ferme, cu acces la gândire și nuanță.”
Lecția albaneză și refuzul zidurilor
O paralelă cutremurătoare vine din istoria recentă a Albaniei, documentată în cartea „Mud sweeter than honey. Voices of communist Albania” de Margo Rejmer. Regimul lui Enver Hoxha, care a durat patruzeci și unu de ani, a izolat complet țara, transformând-o în cea mai săracă națiune din Europa, cu România lui Ceaușescu nu foarte departe în urmă. Până la urmă, istoria ne arată ce se întâmplă când se ridică ziduri.
Pentru că „podurile, punțile, solidaritatea și cuvântul împreună sunt cele care ne îmbogățesc, nu zidurile, cum urlă trumpiții peste tot.” Identitățile multiple nu se exclud, ci se completează. „Un om dacă e întreg poate fi în același timp și român, și european, și mai ales om.” A alege o singură etichetă este o auto-limitare. „Nimic nu te obligă să-ți amputezi identitatea sau să-ți refuzi devenirea.” Doar „o teribilă îngustime a minții.”
A gândi totalitar înseamnă, de fapt, „întoarcerea în mocirla național-ceaușismului”. O direcție refuzată vehement: „Nu vă bazați pe mine. Eu nu!” Se impune o delimitare clară: „Eu refuz obscenitatea acestei sărăcii de gândire, crima acestui refuz al modernității și al unei lumi fără granițe inutile.” Asta nu înseamnă idealism naiv (sau o „groaznică utopie”), ci un realism ancorat în valori fundamentale. „Bineînțeles că avem nevoie de realism, dar pe baza drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, nu împotriva lor.”
Iar primul pas este simplu. „Putem începe de aici: să nu mai uităm…”
