Pe 11 martie, în cadrul unei ședințe a Consiliului Suprem de Apărare a Țării, România a decis să se implice în conflictul declanșat de SUA și Israel. Trei săptămâni mai târziu, țara noastră se regăsește într-o poziție singulară în Uniunea Europeană, fiind practic singurul stat membru care a adoptat această linie de acțiune directă.
Decizia CSAT și izolarea europeană
Ședința respectivă a fost a patra pe care o prezidează Nicușor Dan de la începutul mandatului său, în mai 2025. Decizia luată atunci a aruncat România într-un veritabil offside strategic. În timp ce Bucureștiul se alinia rapid ordinelor americane, partenerii europeni au avut o cu totul altă abordare. Nu doar Spania, Italia sau Franța au refuzat orice implicare în războiul contra Iranului, ci chiar și Polonia, un stat pe care România l-a imitat adesea în materie de cheltuieli militare.
Dar polonezii au refuzat, logic, ideea de a deplasa echipamente defensive când se află la doi pași de războiul declanșat de Putin. Practic, toată lumea a sesizat că Trump a depășit o linie roșie, iar membrii importanți ai UE încearcă măcar să se reorienteze.
O politică externă a obedienței
Cum s-a ajuns aici? Se pare că politica externă a României a adoptat o deviză simplă: „pupăm mâna care e întinsă prima”. Fără a calcula riscuri și, mai ales, fără a calcula proximități. UE suntem și noi, facem parte structural din această Uniune, nu suntem doar prieteni strategici cu cineva de peste un ocean.
Iar când au început să vină mesaje contradictorii, atât din partea SUA sub al doilea mandat Trump, cât și din partea unei Europe care încearcă să se autonomizeze, situația s-a agravat. Cum vine asta, să spui „da” tuturor, chiar și când se contrazic? Am ales să executăm ordine americane pentru că au rachetele mai mari. Cam atât a fost marele calcul al unor amatori, cu Nicușor Dan în frunte.
Acesta și-a asumat „fața externelor”.
Figuri cheie și justificări subțiri
Alături de președinte, în peisaj apar și alte figuri (precum alde Lazurca) care emit panseuri obosite, de anii ’90. În același timp, Oana Țoiu și Miruță, descriși drept „cavaleri ai Apocalipsei care secretă cuvintele ca niște glande guvernamentale”, nu au alt rol decât să confirme că România e într-o criză gravă de conducători. Le dai un stimul și ei o zic pe aia cu „strategicul”.
Timp de decenii am educat niște inteligențe neartificiale să repete bombastic trei fraze de bază despre cât de cuminți suntem. Acum se vede. Agentul inteligenței lor nu e educat decât să spună „yes, sir” și să urle „putiniștii!”.
Riscurile unei poziții necalculate
Nehotărârea și deciziile pripite ne pot pune foarte rapid în poziții incredibil de riscante. Europa se uită la noi ca la o urmă de bocanc american, în timp ce alianța SUA-Israel ne privește ca pe „un gunoi neglijabil de pe respectivul bocanc”. Nici nu mai vorbim de cum privește Rusia acum la guralivii români, care nu sunt sincronizați cu UE și sunt prea departe de o Americă cinică și violentă.
Un plan mult mai bun ar fi fost discreția maximă. Poate chiar trebuia pus în ghișeu un anunț din ăla celebru: „VIN IMEDIAT”. Dacă liderii noștri se închideau în birouri și nu mai răspundeau până în toamnă, probabil am fi obținut o politică externă de calibru pe lângă figura lamentabilă de acum.
Ce s-ar putea face? Poate măcar o „juma de cârâială, ceva”, după cum avertizează excelent Ciprian Șiulea.
